Cetatea Kornis
Se află pe lista monumentelor istorice din România sub codul BH-II-a-B-01186.
Cetatea, sau castelul, cum a fost denumit uneori, se păstrează doar sub forma unui zid (Pomezeu nr. 18), deşi unele surse din secolul al XIX-lea permit reconstituiri parţiale.
Curentul Renaşterii a pătruns relativ timpuriu în vestul Transilvaniei, graţie în primul rând unei pleiade de meşteri italieni, chemaţi de principii ardeleni pentru reconstrucţia din temelie a cetăţii de la Oradea. În această conjunctură a avut loc în comitatul Bihor, chiar şi în unele comunităţi mai mici, introducerea unor elemente renascentiste în ansamblul mai vechilor construcţii gotice. Arhitectul şi călătorul italian Andrea Gromo, trecând prin Bihor, a remarcat frumuseţea castelelor şi conacelor de la ţară. În ciuda acestor realităţi, marile conflicte de la finele secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, lungul război antiotoman din anii 1657 – 1662, care potrivit cronicarilor a pustiit Transilvania ca pe vremea marii invazii tătare din anul 1241, în sfârşit luptele oştilor austriece de la finele secolului al XVII-lea, pentru alungarea turcilor din regiune şi nu în ultimul rând războiul antihabsburgic de la începutul secolului al XVIII-lea au dus la distrugerea, uneori totală, a majorităţii acestor monumente.
În acest context, ruina fortificaţiei renascentiste de la Pomezeu, în ciuda masivelor distrugeri suferite, este una dintre puţinele mărturii rămase. Atestarea sa documentară este oarecum controversată. Învăţatul-canonic Vincze Bunyitai, în monumentala sa monografie dedicată episcopiei catolice de Oradea, a propus anul 1558, deşi mulţi cercetători au socotit că prima menţiune este datată în anul 1594, când cetatea este pomenită cu termenul latin arx. Poate este mai puţin importantă datarea cu câteva decenii mai devreme sau mai târziu, în situaţia în care monumentul a păstrat câteva dintre cele mai remarcabile fragmente arhitectonice din regiune. Printre acestea deosebim în primul rând o uşă sculptată în întregime; două fragmente provenind de la colţul superior, fiind decorate cu rozete, ghirlande, iar în părţile inferioare care s-au păstrat, cu scoici şi iar ghirlande. Fragmentele provenite de la alte uşi nu sunt nici pe departe atât de spectaculoase. Să mai amintim şi un frumos ancadrament de cornişă.
Este foarte interesant că una dintre puţinele analogii găsite în zonă pentru ancadramentele de uşă descoperite provin tocmai de la biserica din Tileagd, proprietate a nobilului Nicolae Telegdy, mort la 1583, unul dintre proprietarii domeniului Pomezeului. Probabil că meşterul care a lucrat la ancadramentele de uşă de la Pomezeu provine de la Oradea, nefiind exclusă o participare a acestuia şi pe marele şantier al cetăţii orădene. Să menţionăm şi faptul că partea de zidărie păstrată este alcătuită din piatră de carieră legată cu un mortar de calitate medie, iar pe alocuri sunt prezente finisaje la bolovanii comuni.
Astăzi planul fortificaţiei de la Pomezeu poate fi cu greu reconstituit. „Norocul” a surâs însă contemporanilor prin munca unui pasionat, Francisc Storno, care, la finele secolului al XIX-lea, a desenat multe dintre cetăţile, castelele şi curiile bihorene, majoritatea dintre ele nemaiexistând astăzi. Pomezeul a fost şi el privilegiat din acest punct de vedere. În desenul publicat pentru prima oară acum trei decenii, se poate observa forma patrulateră a fortificaţiei, flancată la fiecare colţ cu un mic bastion, cu rol mai mult decorativ decât defensiv. Imediat s-a avansat identitatea planimetrică cu cetatea de la Gyula din Ungaria. Să mai subliniem încă o realitate şi anume aceea a preluării în secolele următoare, XVII – XIX, a modei ridicării unor astfel de castele (conace) în întreaga zonă, cel mai bun exemplu fiind tocmai conacul Dobşa din vecinul sat Coşdeni.
Marile încleştări din veacurile XVI – XVII, transformarea Transilvaniei într-un principat autonom, alături de alte cauze au dus la decăderea multor familii nobiliare vechi din Transilvania. Un fenomen interesant a fost şi fuga din zona Ungariei ocupată de turci a multora dintre marile familii nobiliare de acolo; dacă unele s-au îndreptat spre nord-vest, spre Imperiul Habsburgic, multe au venit în Transilvania, unele rămânând chiar în Bihor. În acest context a avut loc şi decăderea familiei Telegdy, proprietara de secole a ţinutului Pomezeu. Locul i-a fost ocupat treptat de o altă puternică familie nobiliară, chiar dacă averea acesteia nu s-a apropiat niciodată de cea a nobililor de Tileagd: familia Kornis de Rusca. Un document din anul 1633 aminteşte despre domeniul Pomezeului, care cuprindea 15 sate, castelul mai sus pomenit fiind tocmai reşedinţa nobiliară a lui Sigismund Kornis de Rusca, seniorul familiei în amintitul an 1633. Este foarte interesant de urmărit cariera acestui foarte ambiţios personaj. Ascensiunea se pare că i s-a datorat, cel puţin în parte, şi carierei militare, unde a ocupat pentru mult timp funcţii dintre cele mai înalte pe lângă căpitanii cetăţii de la Oradea, căpitani dintre care nu mai puţin de patru vor ajunge la cea mai înaltă demnitate în stat: cea de principe al Transilvaniei.
Ştefan Bethlen, nepot al strălucitului şi eruditului principe ardelean Gabriel Bethlen, a primit demnitatea de comandant al cetăţii orădene în anul 1621, la vârsta de numai 16 ani, o vârstă mai degrabă a visurilor decât una a responsabilităţilor. În acest context, bunicul său l-a secondat cu un om socotit de cea mai mare încredere, nimeni altul decât Sigismund Kornis de Rusca. Pentru a-l măguli pe tânărul căpitan al cetăţii orădene, Sigismund Kornis i-a comandat un drapel, realitate confirmată în menţiunea provenită dintr-o scrisoare a breslei croitorilor din oraş, din anul 1627. Cei doi mai sunt amintiţi în acelaşi an într-un proces de limitare a preţurilor în zona de vest a Transilvaniei.
Moartea prematură a lui Ştefan Bethlen în primăvara anului 1633, la vârsta de numai 28 de ani, a produs un hiatus timp de mai mult de trei ani pentru funcţia de mare căpitan al cetăţii de la Oradea. Între martie 1633 şi toamna anului 1636, conducerea celei mai importante cetăţi din Transilvania a fost încredinţată celor doi locţiitori ai decedatului Ştefan Bethlen: nobilul Andrei Csömakozi şi stăpânul domeniului de la Pomezeu, Sigismund Kornis. Elocvent în acest sens este şi faptul că, pentru scurt timp, Sigismund Kornis a îndeplinit şi funcţia de comandant suprem al tuturor armatelor din vestul Transilvaniei (Partium), un rang pe cât de onorabil, pe atât de plin de răspunderi. Din păcate datele documentare extrem de zgârcite nu ne permit a privi în continuare cariera acestui brav oştean.
Marele conflict care a devastat întreaga Transilvanie între anii 1657 şi 1662, când partizanii principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, ostil alianţei cu otomanii, s-au înfruntat cu partizanii acesteia, a atras după sine, în cazul comitatului Bihor, ocupaţia turcească propriu-zisă şi transformarea întregii regiuni în paşalâc. Astfel în anul 1660 o oştire otomană, alcătuită din peste 50.000 de soldaţi, va ataca cetatea Oradea. După un asediu de 46 de zile şi o apărare dramatică din partea celor doar 800 de apărători, cetatea este ocupată, iar în mai puţin de un an întreg comitatul Bihor ajunge sub directa stăpânire otomană, Oradea devenind centru de paşalâc. Arealul Pomezeului a avut şi el mult de suferit în urma acestui îndelungat conflict. La 1 septembrie 1658, câteva sute de turci care asediau cetatea de la Ineu au întreprins şi un raid în zona Beiuşului, devastând multe localităţi „până departe”. Exprimarea documentului, deşi nu foarte explicită, nu poate exclude un atac şi în părţile noastre, dată fiind bogăţia recunoscută a domeniului de la Pomezeu, dar mai ales funcţionarea în zonă a castelului familiei Kornis. Cu acest prilej, „câţiva dintre oamenii bătrâni, împreună cu judele lor Ioan Szücs, au fost gâtuiţi, floarea norodului a fost dusă în robie”.
După anul 1660, alături de centrul de paşalâc de la Oradea, teritoriul fostului comitat a fost împărţit în patru subunităţi numite în limba turco-osmană sangeacuri: Sâniob, Beiuş, Şinteu şi Pomezeu. Este deci evident faptul că turcii, asediind şi ocupând Oradea, s-au instalat şi în celelalte cetăţi din comitatul cucerit, printre care şi Pomezeul, care în acel moment, alături de Sâniob, se găsea probabil în starea cea mai funcţională.
Cronicarul turc Evlia Celebi, care a vizitat Bihorul în toamna anului 1660, ne spune foarte clar şi el aceste lucruri: „Eialetul (paşalâcul) Oradiei cuprinde în total patru sangeacuri: sangeacul Sâniob, cetatea Pomezeu, sangeacul cetăţii Beiuş (Belnos, Belnus) şi sangeacul cetăţii Şinteu”.
Din păcate, documentele ulterioare nu mai pomenesc de cetatea (castelul) de aici. Luptele extrem de dure dintre austrieci şi turci din anii 1691 – 1692 au devastat comitatul, ţinutul Pomezeului nefiind nici el cruţat, cea mai bună dovadă fiind conscrierile realizate rapid de noua administraţie habsburgică ce amintesc o masivă depopulare a zonei. În acest context credem că a avut loc şi distrugerea fortificaţiei din localitate. Repopularea zonei a dus implicit la reconstrucţie, iar la fel ca în multe locuri piatra avută la îndemână de localnici a fost tocmai cea a cetăţii sau castelului din centrul localităţii.
Contact: 0767342239 – Florin Buda